Adrian NICOLA: POVESTIRI (APROAPE) POLITISTE

Adrian NICOLA: POVESTIRI (APROAPE) POLITISTE

(Material preluat din Revista POLIŢIA IMPACT FEBRUARIE 2015)

E IARNĂ ŞI E GER. LA MARE

Trecuseră sărbătorile şi lumea intrase în noul an pe unde apucase –care pe la Singapore sau Melbourn, care pe la Pocraca- cu chiote de bucurie şi speranţe. Acum iarna îşi făcea de cap şi vânturile accentuau frigul de afară. Mai ales acolo, în buza mării, pe cât de însorită şi călcată de tălpi goale vara, pe atât de ocolită de oameni iarna. Comisarul Filipescu se şi întreba cum trăiseră oamenii cu mii de ani în urmă, când cele mai multe aşezări se făceau departe de mare, sub pământul Dobrogei, fie că erau sciţi, daci, geţi, cumani, pecenegi sau alte naţii care au ajuns acolo. Parcă îi şi vedea scoţând capetele păroase de sub pieile de animale, din vreo locuinţă rudimentară, alcătuită de nevoie, mai mult intuitiv.

Nici nu gândea comisarul că în acelaşi timp cu el, la doi paşi de locul în care încerca să-şi facă meseria, un om gândeşte ca el. Pentru că chiar el, omul acela, tot la fel de nepriceput şi lucrând după instinct, îşi înjghebase cum se pricepuse culcuşul. Comisarul îl vedea, dar un simţ al său, pe care şi-l ghicea uneori, îi spusese şi acum că cineva, pe acolo, pe aproape, se afla „într-un gând cu el”, cum se zice. Mai mult, îi simţea privirile urmărindu-l cu încordare. A uitat însă repede asta, pentru că rutina îi abătuse gândurile în altă parte, acolo unde trebuia să se concentreze: la cercetarea locului în care fusese găsit decedat omul de afaceri Ciprian Galbenu.

Pe Galbenu, figură cunoscută în lumea afacerilor din acel colţ de ţară, îl găsise mort un om cu căruţă trasă de cal care aduna cartoane, sticle, bucăţi de fier şi ce mai găsea folositor pentru el, de prin gunoaie. Ce căuta căruţaşul în zona vilelor care iarna nu sunt locuite, poliţiştii aveau să afle mai târziu, când au percheziţionat cadavru, găsind asupra lui obiecte de preţ care ar fi făcut fericit, o viaţă întreagă poate. un om ca el: ceasul elveţian din aur, inelul cu diamant, butonii cu rubine, asortaţi cu cravata, o sumă importantă de bani în portmoneu şi altele. Deci omul care l-a găsit nu i-a luat nimic? s-au mirat ei.

-Nu, nenea, eu nu fur, eu iau. Câte un fer, o bucată de tabla sau sirma, carton sau sticla, plastic, ce aruncă omul. Sa iau şi eu de mâncare la copii.

-La fel ca el, nu s-a abţinut să nu comenteze comisarul. Că nici el, săracul, nu fura, lua. Singura diferenţă este aceea că el nu are copii. Sau... Cine ştie?Că mare e grădina..., a ridicat el ochii spre cer. Dar şi grădiniţa. Am zis săracu? şi-a dus palma la gură. Da, că aşa se zice prin părţile mele natale când vine vorba de un mort. Numai că aici nu se potriveşte.

Vântul sufla puernic şi îi întorcea filele carnetului, iar căciula, prea subţire pentru gerul de afară, se subţiase şi mai tare, fiind în orice clipă în pericol să fie smulsă şi aruncată spre estuar. Mâinile îi amorţiseră pe pix, iar fularul începuse să-i facă ţurţuri sub bărbie.

Cadavrul era întins pe o parte, acoperit pe unele locuri de promoroacă, cu faţa spre mare. Ca Eminescu, a zâmbit comisarul ca pentru sine. Mai am un singur dor, a recitat el în gând, să mă lăsaţi să mor, la marginea mării. Şi l-au lăsat.

Îl cunoscuse personal pe Galbenu, cu mai bine de zece ani în urmă, pe vremea când acesta nu strânsese atâta avere, şi i se păruse un om de treabă, simplu, hotărât să muncească. Băuseră chiar o cafea în containerul din curtea societăţii lui, biroul său din curtea în care acum se găseşte un palat modern de sticlă şi metal. Tot al lui, desigur. Auzise de evoluţia sa, dar nu îl mai văzuse. Într-o zi însă, oamenii din subordinea comisarului veniseră şi îi spuseseră că nu le-a dat voie să continuie urmărirea unui suspect care intrase în cuertea societăţii lui Galbenu, poate chiar în clădirea aceea mare în care el îşi avea acum un birou luxos. Mai mult, vorbele adresate poliţiştilor erau demne de un gangster ordinar, trecut prin puşcării, nu de omul muncitor şi cuminte pe care îl cunoscuse el. Atunci comisarul îl sunase, dar îi răspunsese secretara. Însă aceasta nu acoperise bine receptorul telefonului în timp ce îşi întreba şeful dacă vrea să vorbească cu comisarul, iar Filipescu auzise înjurăturile pe care Galbenu le adresa „gaborului împuţit”. Acum, „gaborul împuţit”, cu mâinile amorţite de ger, se chinuia să-i aprindă, folosindu-se de o găleată fără fund, scăpată de grija pentru materiale refolosibile a omului cu calul, lumânarea pe care agentul şef Ilie i-o adusese de la maşină.

Cazul morţii lui Galbenu le-a părut simplu poliţiştilor şi procurorului la prima vedere. Probabil că acesta fusese în noaptea respectivă undeva, în una din vilele acelea de pe malul mării care vara sunt folosite pentru turism, iar iarna rămân în conservare, nelocuite, plecase de acolo spre stradă să-şi ia maşina sau un taxi, iar pe drum căzuse, probabil din cauze medicale, şi decedase îngheţat, neajutat de nimeni. Asta pentru că de tâlhărie nu putea fi vorba, le-o spuneau valorile găsite asupra lui, iar la o primă examinare a cadavrului medicul legist nu observase urme de violenţă. Alte date nu putuseră să obţină de la cercetarea locui în care fusese găsit cadavrul, nicio persoană nu fusese găsită în zonă, iar investigaţiile făcute la vilele din acel cartier nu dăduseră niciun rezultat. Fuseseră chestionaţi, rând pe rând, toţi proprietarii de vile, dar nimeni nu-i confirmase că mai trecuse pe la vila de pe malul mării de la sărbătorile de iarnă, când unii dintre ei închiriaseră vilele grupurilor de tineri dornici să-şi petreacă Revelionul în acel loc retras.

Şocul venise însă o dată cu necropsia. Galbenu nu murise de moarte naturală. Medicul legist îi găsise în conţinutul stomacal o substanţă otrăvitoare care îi produsese decesul prin sasfixie. Aşa că poliţiştii din subordinea comisarului şef Mircea Filipescu fuseseră convocaţi de procurorul criminalist Vladimir Beiu la o analiză a cazului, fiecare dintre ei primind sarcini, în funcţie de ipotezele formulate. La sfârşitul analizei au rămas în sală, gânditori, fiecare la locul lui, procurorul şi comisarul. După câteva clipe de linişte, procurorul a rupt tăcerea, strângându-şi cu grijă hârtiile de pe masă.

-Ce-i cu tine, comisare? Mi s-a părut că eşti cam apatic, deşi te ştiam un om activ, pus pe glume, dar şi primul la muncă.

-Răceala, i-a răspuns sec poliţistul, închizându-şi agenda.

-Ai răcit sau cazul ăsta te lasă rece? a şarjat procurorul.

-Câte puţin din fiecare. Am şi răcit acolo, pe malul mării, dar nici nu alerg acum pemtru Galbenu. De fapt, pentru el... Nu mai e nevoie.

-Am auzit de... disputa voastră. Sper ca acel eveniment să nu dăuneze anchetei. Cel puţin deocamdată avem o moarte suspectă, dacă nu un omor confirmat. O să-mi spui că afaceristul putea să se sinucidă, am luat în calcul şi asta, dar, oricum ar fi, trebuie să ne facem datoria.

-Dacă aş fi simţit resentimente atât de puternice faţă de persoana decedată, aş fi cerut să îmi ia locul alt coleg. Voiam doar să spun că nu am tragerea de inimă, cum se zice, de la alte cazuri. Asta nu înseamnă că nu vom clarifica misterul morţii lui Glbenu.

-Am zis şi eu! Era mai mult o remarcă vizavi de faptul că personal nu ţi-ai luat nicio sarcină din cele stabilite de mine.

-Să nu-ţi faci griji că mă plictisesc. Am atâtea sarcini... De pildă acum plec la înmormântare. O lumânare i-am aprins deja, dar vreau săi povestesc la ureche ceva despre deşertăciune. Despre strânsul averilor şi schimbatul muierilor. Am multe să-i spun, chiar dacă ştiu că nu ia în seamă sfaturile mele. Şi nici nu-i mai folosesc.

Înmormântarea fusese fastuoasă, aşa cum se aştepta Filipescu. Mulţime de care de reportaj, cameramani, microfoane, blitzuri şi maşini scumpe. Nu lipsiseră femeile, vizibil frumoase, chiar dacă erau în doliu şi acoperite până peste cap din cauza gerului. Dintre ele se distingea o tânăra suplă, elegantă, purtând pe cap o pălărie acoperită cu voal negru, susţinută de braţ de un tânăr de vârsta ei, concubina sau amanta decedatului. Lumea vorbea că Galbenu avea şi un copil din flori, făcut în tinereţe dintr-o aventură cu o recepţioneră de hotel de pe Valea Prahovei. Dar nu bârfa participanţilor la ceremonie i-a menţinut trează atenţia comisarului în monotonia unor momente ci lecturarea mesajelor de pe pamblicile coroanelor depuse la căpătâiul mortului, în care se puteau citi durere, dar şi ipocrizie, fanfaronadă, tot ce poate dovedi caracterul, interesul material, mai puţin sentimentele faţă de mort. Ajunsese la birou şi îl pufnea încă râsul când îşi reamintea scrisul acela negru, pe banda albă sau aurie. „Nu te vom uita nici dincolo de moarte! Familia Andruseac”. Îl ştia pe Dede Andruseac, era un cămătar vestit şi comisarul nu s-a putut abţine să nu comenteze în gând: Înseamnă că lui Galbenu i-au mai rămas ceva datorii neplătite la el. „Plecarea ta a lăsat un mare gol!” îi transmitea Vochiţă, preşedintele filialei partidului al cărui prim adjunct fusese chiar defunctul. Anunţul ăsta este pentru cei care îi doresc funcţia, a zâmbit Filipescu. Mare gol-mare funcţie, deci trebuie să dai, dacă vrei să o ai. „Nu te voi uita niciodată-Ai fost pentru mine ca un tată”, dar şi „Te regret, chiar dacă mi-ai fost tată şi nu mi-ai fost tată!”. Cum o veni asta, i-a fost tată sau nu? Ce este ăsta, concurs de ghicitori şi cimilituri?

Rezultatele primelor două zile de cercetări nu erau prea grozave. Ultima zi din viaţă a celebrului om de afaceri nu reuşiseră să o reconstituie şi asta îi încurca. Totul se rupea în jurul orei 19 când acesta plecase de la birou fără maşină, motivând secretarei, şoferului şi portarului că îşi doreşte să mergă pe jos. Dacă va fi nevoie, va chema şoferul cu mşina. Acesta însă nu trebuia să aştepte mai mult de o oră, dacă nu era chemat mai devreme de ora 20 putea să se retragă. Fuseseră invetigaţi proprietarii vilelor, însă nici de acolo nu venise niciun „fir”. Mediul familial şi cel de afaceri era prea închis pentru a se putea pătrunde acolo în două zile, aşa că ancheta bătea pasul pe loc. Prea devreme pentru moartea suspectă a unuia dintre cei mai cunoscuţi oameni politici ai oraşului, a conchis procurorul Beiu, cerând alte idei de la poliţişti. Era nevoie, desigur, de un cerc de bănuiţi, dar la aşa lipsă de informaţii, dar şi de inspiraţie era greu să faci progrese. Şi aluzia a fost clară:

-Domnilor poliţişti, să înţeleg că jignirile aduse dumneavoastră de cel decedat vă pot împiedica să acţionaţi? Haideţi să lăsăm ranchiuna!

Murmurele venite din sală au fost răspunsul acestora. Nu trebuie să ai senzimente alese faţă de victime, pe care de obicei nici nu le cunoşti, pentru a-l căuta pe criminal. Era meseria lor, nu?

-Vreau să mi-l aduceţi pe căruţaşul care a găsit cadavrul!a cerut comisarul. iar în scurt timp omul a intrat în birou cu biciuşca în mână. Vreau să te întreb dacă iei din gunoaie şi mâncare, i-a zis comisarul.

-Mai iau, domnule. Ce mai apuc, că e câini pe toate drumurile. Manincă şi la el, ramine şi la mine.

-În zona vilelor, acolo unde era cadavrul, ai găsit cumva, pe undeva, prin vreun tomberon sau la vreo ghenă de gunoi, resturi de mâncare proaspăta?

-A, nu. Ba da! Am gasit, am gasit. Canţarola am gasit. Asta, alba, uşoare. Cu orez şi carne. Iuteeee!

-Casolete cu mâncare chinezeasca?

-Nu ştiu. Cum adică... chinezeasca? Ce înseamna asta?

-Lasă! Îşi ţin lecţii de educaţie culinară altă dată, s-a repezit comisarul la dosarul de pe masă. Mai bine să vedem ce a mâncat mortul nostru în seara sau noaptea critică. Fantastic! Poţi să mă duci unde spui că ai găsit mâncare?

-Da. Numai că Napi, calul meu, greu merge. Seara se face.

-Doar nu crezi că mergem cu căruţa? Te duc cu maşina şi te aduc înapoi. Stai puţin! Au trecut câteva zile, probabil că s-a luat gunoiul. Nu cred că mai găsim ceva în tomberon. Dar cel puţin vedem unde se află.

-Gasim, gasim. Acolo se ia rar gunoiul acum, iarna.

Au lăsat maşina la şosea şi au pornit prin cartierul de vile frumoase, pline de strălucire şi verdeaţă vara, dar pustiu şi de această dată. Căruţaşul a pornit tăcut spre locul în care mai găsise resturi de mâncare. Filipescu îl urma tăcut, cu mâinile înfundate în buzunare şi capul plecat în pământ pentru a-şi proteja ochii de vântul turbat ce bătea dinspre mare, aducând cu el vapori de apă sărată. Deodată s-a oprit şi a privit curios în jur. Mai avusese sentimentul de acum, că cineva îl priveşte din umbră, îi caută ochii, pentru a-i citi gândurile. A mai făcut doi paşi, apoi s-a oprit din nou brusc şi a rotit privirile, fără să găsească ceva neobişnuit. Atunci şi-a dat seama că tocmai traversa bucata de stradă pe care fusese găsit cadavrul lui Galbenu.

Tomberonul era legat cu un lanţ, iar stăpânul calului Napi, ajutat de agentul şef Ilie. i-a răsturnat conţinutul puţin pe un ziar. Apoi comisarul a privit în interior. Sub marginea de sus a acestuia, întoarsă spre interior, era lipită eticheta unui restaurant chinezesc, purtând data zilei anterioare găsirii cadavrului. Deci omul nu se înşelase, în tomberon fuseseră resturi de mâncare „iute”, chinezească, aşa cum servise şi Galbenu înainte să moară.

Cei doi poliţişti au intrat fără greutate în curtea vilei şi au cercetat-o îndelung, pe exterior, fiind încuiate toate uşile şi feretrele. Ilie a avut o idee care a scurtat destul de mult căutările.

-Uitaţi afişul cu denumirea unei societăţi de pază lipit pe geamul dinspre mare. Înseamnă că vila este monitorizată la un dispecerat.

Remarca lui l-a prins însă pe comisar cu gândul departe, la posibilitatea existenţei unei persoane în zonă, ascunsă pentru a nu fi văzută, aşa cum simţise el. S-a rezumat la a-i răspunde simplu:

-Probabil. Cred că toate sunt monitorizate.

Ilie a aşteptat câteva secunde o continuare, dar şeful său a tăcut, studiind aproape hipnotic geamurile vilei, uşile, grătarul din curte şi tot ce se mai găsea pe acolo.

-Atunci... Îmi daţi voie?

-Să-şi dau voie? ... Să ce?

-Să dau o „spargere”. Una falsă, bineânţeles.

Nu a mai aşteptat aprobarea superiorului şi a împins cu tot corpul uşa de la intrarea principală, apoi pe cea dinspre mare. În mai puţin de cinci minute s-au auzit tropăituri de paşi, apoi o somaţie făcută de o voce groasă, puternică, după care doi zdrahoni au sărit deodată pe bietul căruţaş, rămas în curte, lângă poartă. Comisarul a ridicat mâinile:

-Stop! Stop! Lăsaţi omul în pace! Sunt comisarul şef Filipescu de la ...

-A, dumneavoastră eraţi?l-a recunoscut unul dintre agenţii de pază care îl eliberau pe nevinovatul prizonir. Ni s-a dat „Panică!” de la dispecerat.

-Vrem să ştim cine este proprietarul vilei şi când a fost dezactivată ultima oară alarma la cererea acestuia.

Agentul a vorbit la telefon, apoi i-a înmânat comisarului un bileţel.

Vila aparţinea lui Valentin Muraru, un fost navigator. Om liniştit, Muraru era pensionar, dar cu banii strânşi pe timpul cât străbătuse mările şi oceanele lumii îşi construise vila aceea, pe care o îngrija personal –pe navă învăţase să facă multe lucruri folositoare, mai ales să monteze şi să repare instalatiile electrice şi sanitare, după cum le mărturisise poliţiştilor- şi o închiria în timpul sezonului estival turiştilor.

-În oraş, în apartamentul nostru, stau doar eu cu soţia. Fiica noastră a considerat că este destul de mare, la cei 25 de ani ai ei, ca să-şi vadă singură de viaţă, aşa că s-a mutat singură în apartamentul pe care i l-am cumpărat. Aşa sunt tinerii de azi, independenţi, nu mai sunt ca cei din generaţia noastră, iar respectul pentru părinţi lasă de dorit. Că şi a mea...

Cei doi poliţişti căutau prin vilă, dar nimic nu le spunea că aceasta ar fi fost frecventată de curând. În toate încăperile era la fel de curat sau de prăfuit, paturile erau acoperite de pături, iar fotoliile cu huse, vesela şi instrumentarul din bucătărie păreau neatinse.

-Spuneţi că vila este nefolosită din toamnă, s-a adresat comisarul lui Muraru. Totuşi, de la dispeceratul de monitorizare ni s-a comunicat că, în urmă cu câteva zile, aţi solicitat deblocarea alarmei pentru a pătrunde în interior, iar apoi, după o oră şi patruzeci şi cinci de minute...

-Eroare! Eu nu am sunat. Poate altcineva.

-Altcineva care ştia codul, a intervenit Ilie, altfel dispecerul nu-i deschidea. Cine mai ştie codul de la sistemul de alarmă?

-Nimeni. Adică nimeni dintre ai mei. Mă refer la soţie şi la fiica mea Andrada. Dar ce ştiu eu? La cât personal se perindă pe la societăţile astea de pază... Sunt sigur că există acolo o tabelă cu codurile, care poate fi văzută şi de persoane... mai dubioase. Poate chiar copiată. În orice caz, eu nu am mai fost în vilă de cel puţin două luni. Se şi observă, dealtfel.

-Tomberonul acela din plastic verde, legat de gard cu lanţ, bănuiesc că este al dumneavoastră. Nu?

-Este al meu, dar mai aruncă şi alţii gunoi în el. În special turiştii, vara, cei care trec prin zonă...

-Pe omul de afaceri Ciprian Galbenu îl cunoaşteţi?

Când a pus întrebarea comisarul Filipecu l-a privit atent în faţa pe Muraru. Contrar aşteptărilor sale, acesta s-a înveselit.

-Pe Yellow? Cum să nu-l cunosc? Am navigat cu el în tinereţe. Dar cine nu-l cunoaşte? Chiar dacă s-a retras mult mai devreme decât noi, mai venea pe la clubul nostru, al navigatorilor. De fapt, îl cunosc aproape toţi proprietarii de vile din jurul meu. Sunt foşti navigatori, ca şi mine. Vasile, cel din dreapta, Lambru, ăsta din spate, mai în stânga, Mărmureanu, vecinul meu din stânga, în prima linie de la mare...

-De când nu l-aţi mai văzut?

-Hă-hăăă! Cred că din vară. Da. Sigur. Eram cu soţia şi cu fiică-mea la un restaurant. Împlinisem noi nişte ani de când ne-am căsătorit şi... Era şi el cu nişte chinezi, oameni de afaceri. După ce i-a condus pe ăia la hotel, s-a întors la noi şi am depănat amintiri vreo două ceasuri. Mi-a promis că mă sună, că ne întâlnim, dar... Ce să-i faci? El este foarte ocupat, nu ca mine.

-Acum nu mai este, i-a replicat sec Ilie.

-Fii serios, domnule! La câte afaceri are, şi câţi angajaţi...

-Colegul meu voia să vă spună că nu mai e... fizic. A fost înmormânat de curând. Este adevărat, nu v-am zărit la înmormântarea lui, dar credeam că aţi auzit totuşi de decesul acestuia.

Muraru s-a sprijinit de un scaun, apoi s-a aşezat pe el, direct peste husa de protecţie, şi-a prins faţa în palme şi a început să plângă. 

 

În loc să se descâlcească, în cazul Ciprian Galbenu încurcătura era din ce în ce mai mare. Muraru şi vecinii lui îl cunoşteau cu toţii pe decedat, tomberonul îl foloseau toţi, datele de la dispeceratul de monitorizare erau relative, iar din viaţa privată şi de la societate nu venea niciun fir de care să te legi în anchetă. Cineva sugerase ideea sinuciderii, dar chestia asta Filipescu o eliminase din start. Nu găsiseră încă niciun motiv pentru care Ciprian Galbenu să-şi ia zilele. Oricum, cine se otrăveşte voluntar, se aşează în pat şi aşteapră sfârşitul, eventual cu un pahar de tărie în mână şi o muzică frumoasă în încăperea semiântunecată. Nu pleacă, haihui, pe coclauri, printre vilele pustii. Aşa că Filipescu a încercat din nou să găsească ceea ce îl obseda: ochii care îi simţea privindu-l din umbră, gândind odată cu el, atunci când se afla în cartierul încremenit de la malul mării.

A plecat chiar în seara aceea, când întunericul se lăsa, echipat pentru a se proteja de frig. Nu i-a fost greu să sară gărduţul dinspre mare al uneia din vilele apropiate locului în care fusese găsit cadavrul lui Galbenu şi să aştepte, pe un scaun cu un picior lipsă, ascuns după un grătar ce păstra încă pe la colţuri aroma de fripturi şi mititei. Răsărise o lună galbenă, ca o felie de pepene, iar puzderia de stele anunţau gerul. Picioarele îi amorţiseră, iar comisarul încerca să-şi joace degetele în ghete pentru a nu-i degera. Dacă el poate, pot şi eu, şi-a zis comisarul în gând. Când se apropia de ora 21, câinii cartierului au început să latre spre malul înalt al mării, abrupt, dar împânzit de alei înguste, mese cu scaune şi alte locuri de recreiere. S-a auzit un fluierat, iar câinii au încetat ca la semnal lătratul.

Pe aleea ce venea din micul port, cu restaurant pescărec, şi ducea în capătul despărţiturii dintre două vile, Filipescu a văzut o grămadă de haine, sub care cu greu se putea ghici un om. A trecut la doi paşi de el, aproape că îi auzea respiraţia grea, iar comisarul l-a lăsat să-şi continuie drumul prin spaţiul îngust dintre două vile. Ajuns pe prima stradă paralelă cu marea, s-a uitat precaut în dreapta şi în stânga, apoi a dispărut în curtea unei vile abandonată înaintea terminarii construcţiei. Comisarul s-a avântat după el, dar a simţit cum piciorul stâng îi este prins ca într-o menghină. „O capcană”, şi-a zis el, simţind cum o dâră subţire de sânge i se scurge spre gleznă ca un pui de şarpe. „Capcana” însă a început să latre şi a înţeles că îl muşcase un câine. Îi venea să-l muşte şi el, dacă ar fi fost posibil, sau cel puţin să ţipe, să se elibereze într-un fel de durerea ascuţită ce-i pătrundea în creier. Şi-a scuturat piciorul, a strâns din dinţi şi a pornit forţat spre vila neterminată. Şi-a aprins lanterna doar când a ajuns în interior, moment în care o uşă a căzut în calea lui, pe culoarul pe care pătrunsese, apoi un panou greu, de metal. Sunt mai mulţi? s-a întrebat poliţistul. Nu, pe hol se zăreau cu greu nişte sârme subţiri pe care probabil cineva le montase, iar el le luase în picioare. S-a ajutat de o coadă de mătură găsită lângă perete să „măture” holul în faţa sa şi a ajuns la coborârea în subsol. Scara de coborâre era luată, iar pătura aşezată în geamul deschis era căzută. În interior nu se vedea nimeni, aşa că a ieşit în grabă afară. Telefonul îi zbârnâia în buzunar şi a răspuns. Era Ilie, pe care el îl lăsase la maşină:

-Este la mine, şefu’. Am pus mâna pe el, dar a trebuit să-l „aranjez” puţin. Nu mă înţelegeam cu el. Şi nici acum nu mă înţeleg.

Omul nu vorbea, dar comisarului nu-i dădea impresia că este mut. Nu vorbea că nu vroia. Doar îl privea cu ochii aceia absenţi pe care comisarul îi simţise aţintiţi asupra sa.

Nu le-a răspuns nici atunci când a fost întrebat cum îl cheamă, însă în ascunzătoarea din subsolul vilei părăsite au găsit un buletin vechi, expirat, cu fotografia ruptă, pe numele de Verban Ciprian, din Braşov. I-au tuns părul şi barba, i-au luat amprentele şi l-au fotografiat, iar verificarea de la Braşov le-a confirmat: tânărul slinos adus de ei din cartierul de vile era chiar Verban Ciprian, dispărut de la domiciliu de câţiva ani. Nici în faţa acestei evidenţe omul nu a vrut să vorbească, iar interpretul de limbaj audioacuzic le-a confirmat faptul că acesta nu este surdo-mut. Atunci comisarul Filipescu s-a hotărât să joace tare, la cacealma, aşa cum mai făcuse de multe ori. A pregătit doi poliţişti în uniformă, le-a dat câte o pereche de cătuşe şi a intrat cu ei val-vârtej în încăperea în care se afla Verban, despăturind o hârtie.

-Verban Ciprian, în numele legii eşti arestat pentru uciderea omului de afaceri Galbenu Ciprian, tizul tău! Dacă ai posibilitatea, îţi recomand să îţi angajezi un avocat –pentru asta ai dreptul să dai un telefon-, dacă nu îţi punem noi unul din oficiu. Acesta este mandatul emis de procuror.

Tânărul zdrenţăros, cu faţa descompusă de geruri şi mizerie, a rămas nemişcat preţ de aproape un minut, iar comisarul a fost tentat să creadă că şmecheria nu a mers. Încordat, cu chipul împietrit, comisarul se gândea ce tactică să adopte în continuare, dar tânărul s-a ridicat, a întins mâinile în faţă pentru a i se pune cătuşele, l-a privit pentru prima dată cu o privire „umană” pe Filipescu şi tot pentru prima oară comisarul i-a auzit glasul.

-Puteţi să mă arestaţi, dar nu eu l-am omorât.

-Eu sunt sigur că da. Nu întrebarea asta mă frământă pe mine acum. Ce mă intrigă, nu-mi „iese”, nu face parte din logica lucrurilor, este cum ai reuşit să o faci şi de ce nu l-ai cotrobăit să-i iei averea ce o avea asupra sa, care te-ar fi scutit de greutăţile traiului zilnic ani de zile.

-Nu mai fiţi aşa sigur, domnule! Chiar l-am cotrobăit, ca să folosesc expresia dumneavoastră, dar nu ca să jefuiesc un cadavru. Am căutat ceva.

-Stai, nu-mi spune! Nu-i aşa că eşti fiul nelegitim al lui Galbenu? Cel zămislit cu o ospătară, sau recepţioneră, pe undeva, pe lângă Braşov?

Ciprian Verban a tras marginea căptuşelii uneia dintre hainele de pe el şi a scos de acolo o fotografie ce înfăţişa o femeie, un bărbat şi un copil. Pe spatele fotografiei scria cu litere frumos caligrafiate: „Eu, Amalia şi Ciprian, fiul nostru,care împlineşte azi şase ani. Ciprian Galbenu.”

-Acum este rândul meu să vă întreb. Numai dacă nu vă supăraţi. Cum de aţi ştiut că sunt fiul lui?

Comisarul a zâmbit.

-După coroana de la cimitir pe care scria „Te regret, chiar dacă mi-ai fost tată şi nu mi-ai fost tată!”. Cred că pe Galbenu textul nu l-ar fi încântat. Erai şi tu acolo, la înmormântare. Nu ştiu dacă ne-am văzut, dar ţi-am „simţit” privirile. Aşa cum le-am simţit şi la găsirea cadavrului.

-Eram acolo în ambele dăţi. M-am mutat în cartierul de vile fără ca el să ştie. Se întâlnea de câteva luni cu o tânără ceva mai mică decât mine şi am simţit că îl paşte pericolul. Nu de la Andrada, căci ea îl iubea...

-Cum ai spus? Andrada!? Andrada Muraru, cumva?

-Cred, nu ştiu, dar pe cutia de poştă de la vila în care se întâlneau scrie „Familia Muraru”. Probabil că... Dar să nu vă gândiţi că Andrada i-ar fi putut face vreun rău. Am văzut iubire în ochii ei ori de câte ori se întâlneau pe ascuns la vilă.

-Cine a mai intrat în vilă în ultimul timp?

-Ce înseamnă în ultimul timp? Eu stau de două-trei luni acolo.

-Un singur om: stăpânul vilei. L-am văzut strecurându-se pe furiş chiar în seara ultimei întâlniri, când tata a murit sub privirile mele.

-Ciprian Veban, de unde ştiai tu că bărbatul acela era stăpânul vilei?

-Doar nu credeţi că intră vreun hoţ într-o casă străină ca să facă curat, să ude florile sau să măture curtea? Că el asta făcea de câte ori venea la vilă.

Cercetările ulterioare au dovedit că Verban avea dreptate. Galbenu se întâlnise întâmplător cu Andrada Muraru pe care o cunoştea de la aniversarea părinţilor ei. Merseseră împreună la un restaurant şi între ei se înfiripase o idilă, transformată curând în pasiune puternică. Întâlnirile lor se îndesiseră, aşa că tatăl fetei aflase. Mai întâi ca zvon, apoi zvonul a devenit certitudine, aşa că l-a aşteptat pe Galbenu la poarta societăţii şi i-a cerut să o lase pe Andrada în pace. Nu găseşti tu atâtea femei, atâtea fete, atâtea copile, în lumea asta, ca să nu-ţi baţi joc de fiica mea? i-a zis Muraru. Nici nu a vrut să audă de cuvintele copil, căsătorie sau iubire. I-a dat un pumn în faţă şi l-a ameninţat „că-i ia viaţa” dacă se mai apropie la mai puţin de 50 de metri de fiica lui. Auzise asta şi portarul, iar Muraru nu a tăgăduit. Erau oricum destule probe împotriva sa.

Înainte să plece la Braşov, unde era aşteptat de mama lui, Ciprian Verban a trecut pe la biroul comisarului Mircea Filipescu.

-Am venit, pentru că vă ştiu curios să aflaţi câte ceva despre relaţia cu tatăl meu. Deşi nu m-a recunoscut oficial ca fiu, s-a ocupat de mine ca şi cum ar fi făcut-o. Mi-a plătit şcoala, traiul, a ajutat-o pe mama în toate clipele grele. Venea destul de des la noi şi eu eram motivul pentru care nu-şi făcea concediile în străinătate. Deodată tata a dispărut. Eram destul de mare să-l înţeleg, dar nu i-am înţeles greutăţile, necazurile, aşa că am fugit de acasă să-l caut. I-am telefonat, dar el mi-a cerut să mă întorc la Braşov. A fost dur în discuţie, mai dur decât fusese vreodată şi poate tocmai de aceea căpoşenia mea de tânăr cu orgoliul rănit m-a făcut să nu-l ascult. Am venit să stau în preajma lui, iar el a simţit asta. Târziu am înţeles de ce „întâmplător” găseam câte o bancnotă pe trotuar atunci când îl urmăream, crezând în mintea mea proastă că îl voi putea peoteja. Eu, amărâtul jegos, pe el, omul potent, puternic. Nu vreau nimic de la el, plec acasă. Acasă la mine, la Braşov, la mama, căci ea are nevoie cu adevărat de mine.

A plecat. Vântul, care nu se mai oprea, încerca să-şi facă loc pe la încheieturile ferestrelor de la biroul comisarului. Era iarnă, iarnă şi ger la mare.

Material preluat cu acordul autorului şi al conducerii revistei Poliţia Impact (Februarie 2015)