Adrian NICOLA:
ATITUDINI. STICK ŞI MEMORIE
(Material preluat din Revista
POLIŢIA IMPACT FEBRUARIE 2015)
De cele mai multe
ori am scris în paginile acestei reviste despre poliţişti, despre
nevoile lor, despre organizarea lor, despre faptele bune şi despre
faptele rele. De fiecare data am incercat să fiu obiectiv, atât cât
mi-a permis formaţia mea profesională, aceea de fost poliţist.
Tocmai de aceea le cer scuze din start tuturor poliţiştilor care îşi fac datoria cu prisosinţă zi de zi, aşa cum îi ştiu şi eu, aducându-ne liniştea în case pentru ca noi să ne vedem de ale noastre în mod normal, ca în orice ţară civilizată. Sunt sigur că ceea ce vă voi
prezenta este un caz izolat, dar tocmai datorită acestui lucru cred că m-a trecut prin multe stări prin care nu credeam vreodată să mai trec ca poliţist, după ce s-au scurs câţiva ani de când am dezbrăcat uniforma.
Tocmai de aceea le cer scuze din start tuturor poliţiştilor care îşi fac datoria cu prisosinţă zi de zi, aşa cum îi ştiu şi eu, aducându-ne liniştea în case pentru ca noi să ne vedem de ale noastre în mod normal, ca în orice ţară civilizată. Sunt sigur că ceea ce vă voi
prezenta este un caz izolat, dar tocmai datorită acestui lucru cred că m-a trecut prin multe stări prin care nu credeam vreodată să mai trec ca poliţist, după ce s-au scurs câţiva ani de când am dezbrăcat uniforma.
De curând am fost la întrunirea mai multor familii de pensionari, iar gazda noastră, să-i spunem domnul inginer Bibi, la întrebarea „Ce mai faci?”, atât de obişnuită la noi, mi-a spus simplu că nu prea bine. Hoţii îi spărseseră locuinţa de când nu ne mai văzusem noi. Conta destul de mult ceea ce i se luase, dar nici pe sfert faţă de necazul pricinuit de... nepriceperea, să-i zicem, a unora dintre poliţiştii cu care s-a cunoscut cu această ocazie.
La solicitarea sa,
doi poliţişti s-au prezentat destul de repede la el acasă. „Ce
vi s-a luat?”, „Unde le aveţi puse?”, „Cine mai ştia că
aţi plecat de la domiciliu sau că urmează să plecaţi în
concediu?”, „Pe cine bănuiţi?”, „Pe aici, prin jurul
blocului dumneavoastră, aţi văzut persoane dubioase?” , au fost
întrebările de rutină ce i s-au pus. La ultima a răspuns că sunt
în apropiere nişte persoane „dubioase”, iar poliţiştii au
plecat să verifice, S-au întors repede: Nu, persoanele respecctive
nu sunt dubioase, au spus ei, se ocupă cu vânzarea ilegală de
ţigări. Domnul inginer a dat din cap şi a tăcut, pentru că nu
înţelegea cum nu sunt dubioşi nişte contrabandişti. Au venit
însă cei din echipa de cercetare şi el a uitat de „amănunt”.
S-au luat amprente, iar domnul Bibi a observat meticulozitatea
criminaliştilor, a primit sfaturile celor din echipă pentru a evita
asemenea situaţii neplăcute pe viitor şi a observat că poliţiştii
îşi strâng ustensilele. Dar camerele?, a îndrăznit el. Camerele
de la intrarea în bloc, ale societăţii comerciale de la parter nu
le cercetaţi?
A fost lămurit că pentru asta va veni poliţistul care va prelua cazul, iar păgubitul s-a mai liniştit.
A fost lămurit că pentru asta va veni poliţistul care va prelua cazul, iar păgubitul s-a mai liniştit.
Zilele treceau şi
acel poliţist care preluase cazul nu mai venea să studieze
imaginile de pe camere, chiar dacă îi promisese personal atunci
când vorbiseră la telefon că o va face. Atunci domnul Bibi s-a dus
el, personal, la cei de la societate şi i-a rugat să-i arate
imaginile. A durat destul de mult, dar a putut vedea pe cei trei
indivizi cum se străduiesc să intre în scara blocului, apoi când
ies de acolo. I s-a părut că a descoperit a opta minune a lumii,
aşa că l-a mai întrebat pe poliţist dacă totuşi vine să vadă
imaginile. Acesta i-a spus că a venit, dar trecuse prea mult timp de
la data comiterii furtului, iar imaginile fuseseră şterse. Nu-i
nimic, a zis domnul Bibi, am înregistrat pe un stick de memorie
imaginile respective. I s-a cerut stick-ul, iar el l-a dat bucuros.
S-a bucurat însă degeba. Sunt prea îndepărtate imaginile, iar noi
nu avem tehnica necesară apropierii şi măririi lor pentru a vedea
chipurile bănuiţilor, i-a spus poliţistul, iar reclamantul s-a
întrebat cum de nu există măcar un calculator mai bun, tocmai la
poliţie, când toţi copii au... Am eu o nepoată, i-a spus
poliţistul, am să o rog pe ea să încerce, poate obţinem ceva.
Dacă a încercat poliţistul ceva cu nepoata, dacă a reuşit ceva, domnul Bibi nu a mai aflat. Timpul a trecut, dar de la poliţie nu a mai primit nicio veste. Peste câtva timp, domnului Bibi i-a sunat interfonul. Nu aştepta pe nimeni, aşa că a ascultat din interior liftul. Cum acesta nu mai urca, a ieşit pe scara blocului şi a văzut la parter trei indivizi. I-a întrebat pe cine caută, la ce familie vor să mergă, iar unul dintre ei i-a spus în dialect ardelenesc, după unele ezitări, că vrea să ajungă la familia Pop, un nume destul de des întâlnit în zona Clujului şi nu numai. Atunci domnul inginer a mers la fereastră şi i-a privit: doi din cei trei bănuiţi se întorseseră, înlocuindu-l doar pe al treilea.
Ar fi prea mult să
vă spun şi celelalte istorisiri ale domnului Bebe. Cum i s-a mai
spart odată locuinţa, dar hoţii nu au reuşit să-i ia nimic şi
reclamaţia nu s-a mai scris. Sau cum i s-a spart maşina pe un
bulevard important al oraşului, iar hoţii i-au furat din portbagaj
borseta cu aparatul de fotografiat in care avea amintirile de
neregăsit ale unui concediu în străinătate. Ori cum i s-au furat
din altă borsetă toţi banii şi toate actele, într-un alt mare
oraş al tării, chiar în ziua de 31 decembrie, iar ofiţerul de
serviciu de acolo l-a trimis într-un loc unde, i-a spus, va veni
cineva să-i aducă actele, dar a fost bombardat şi el şi soţia de
nişte puradei cu bulgări de zăpadă. Iar domnul Bebe, ca fost
inginer şi şahist imbatabil, reţine toate amănuntele acestor
„aventuri” de om ghinionist. Numai că în ele mi-am găsit
amărăciunea, orgoliului meu rănit de „poliţist până la
moarte”.
Mi-a fost jenă, mi-a fost ruşine, mi-a fost ciudă, m-am simţit învins, lipsit de argumente şi mi-a fost greu să canalizez discuţia în altă direcţie pentru a evita privirile prietenilor mei, de parcă eu aş fi fost vinovat de toate astea. Ce scuze poţi să găseşti la ultima frază a prietenului meu? Auzi, mi-a zis Bebe, dă-le încolo de bijuterii, de bani, de amintiri! S-au dus, ducă-se! Chiar dacă unele dintre ele aveau o valoare sentimentală pentru mine pe care nu o pot evalua. Dar te întreb, cine îmi dă înapoi liniştea căminului? Şi îmi mai pare rău de ceva: măcar stick-ul de memorie să m-l fi dat înapoi.
Nu vreau să mai comentez, pentru că
nu am ce. Este posibil să fiu blamat pentru acest articol, dar îmi
asum orice risc. Daţi drumul la sudalme, dar nu uitaţi că asta
contează cel mai puţin atunci când eşti pus în faţa celor pe
care trebuie să-i aperi prin munca ta!
Cms. sef (r) Adrian Nicola
Material preluat cu acordul autorului şi al conducerii revistei Poliţia Impact (Februarie 2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu