Adrian NICOLA: ATITUDINI. PUŞCĂRIE, DULCE CASĂ

(Material preluat din Revista POLIŢIA IMPACT Aprilie 2015)

Prin anii ’80, începuseră să vină la noi, oamenii legii, tot felul de psihologi, sociologi sau alţi specialişti, trimişi de Minister, de partidul unic sau netrimişi de nimeni, pentru a face diferite studii. Unii ajungeau la Inspectoratul MI, de unde veneau la noi şi ne dădeau tot felul de chestionare, alţii ajungeau,incognito, direct acolo unde ne desfăşurăm noi munca, în teren. 

Şi nu ştiu cum se făcea că „studioşii” aceştia aterizau la noi aproape numai vara, când ardea asfaltul sub tălpi şi cerul deasupra –poate vroiau să ne ia dept cobai pentru vreun „export”de poliţişti în ţările calde, că tot se exporta aproape totul-, iar pe litoral se revărsa ţara, başca grămadă de polonezi, nemţi, danezi şi alte naţii ale pământului. 

Cea mai nostimă, dar şi enervantă, persoană care ne-a luat pe noi drept „element de studiu”, a fost o doamnă,”nici prea naltă, nici prea scundă, nici tânără, nici bătrână”, ca să parafrazez un cunoscut film românesc. S-a plimbat pur şi sinplu prin oraş, apoi s-a oprit acolo unde eu, împreună cu un subofiţer, încercam să prevenim ca strănii veniţi cu autocarele să nu devină victime ale hoţilor din buzunare sau şmenarilor, în Piaţa Ovidiu. Ne-a atras atenţia o bătrână că o femeie trage pur şi simplu de bărbaţii din grupuri. Am încercat noi să o legitimăm, să o îndepărtăm din zonă, am condus-o la sediu, dar în tot acest timp nu a scos o vorbă. 

Mă şi miram cum poate să respire fără să deschidă gura. Într-un târziu, când mă pregăteam să o introduc la camera de depistaţi, a luat un pix de pe masă şi a scris pe o hârtie că vrea să discute cu comandantul. Abia când a ajuns la acesta i-a spus, numai lui, despre studiu.

La fel de ciudat a venit la poliţie, unde eu eram ofiţer de serviciu, un bărbat slab şi nebărbierit, care m-a întrebat ce trebuie să faci ca să ajungi la puşcărie. Să comiţi o infracţiune, i-am răspuns eu, sau o contravenţie pentru care să se considere că este neândestulătoare amenda, datorită consecinţelor faptei. Şi cât îţi dă pentru asta? nu s-a lăsat omul, după ce a stat puţin pe gânduri. Trei luni, i-am zis eu, iar el a căzut pe gânduri. Am crezut că eram subiectul altui experiment trăsnit sau al unui test, aşa că l-am tratat pe ins cât se poate de serios. Se părea însă că acesta chiar era frământat de idee şi nu venise la noi doar ca să se distreze. E prea puţin, a zis el. E prea puţin trei luni. La noi iernile sunt lungi. Dacă intru acum, în octombrie, cu hainele astea de vară, care sunt singurele, ies în plină iarnă cu aceeaşi vestimentaţie. Şi singurul meu scop este să şterg din viaţa mea perioada aceasta, ca şi cum nu ar fi fost, şi să iau de la capăt viaţa în primăvară, când oamenii se pregătesc de începerea sezonului estival.

Povestea lui nu era una ieşită din comun pentru vremurile acelea. Omul era un foarte bun bucătar şi lucrase, ca şi în alţi ani, la mari restaurante de pe litoral. Se scoteau bani frumoşi, care să-i ajungă să trăieşti modest până la sezonul următor, numai că el îi cheltuise pentru a împresiona o daneză de care se îndrăgostise, cu care avusese o frumoasă poveste de dragoste, dar care, la finalul sejurului, uitase promisiunea de a se căsători cu el şi o ştersese fără un semn de rămas bun, „uitând” de promosiunea de a se căsători cu el. Casă nu avea, nu mai avea bani, nici haine, pentru că le vânduse la talcioc pe cele de toamnă-iarnă, nu mai avea loc de muncă şi nici nu-şi găsise nimic de lucru, aşa că alesese puşcăria ca singură alternativă.

Mi-am adus aminte de această ultimă întâmplare în contextul valului de arestări prin care oameni de afaceri, politicieni sau sportivi au ajuns în penitenciarele din ţară şi de reacţia comandantului meu din vremea aceea atunci când i-am raportat evenimentul, expunându-i ciudata cerere a omului venit la ghişeu: Dar ce, penitenciarul este hotel? Din câte ştiam eu despre locurile de detenţie din vremea aceea nu semănau deloc cu hotelurile, nu numai cu cele de atunci, nici măcar cu acelea de una-două stele din zilele noastre, dintre care unele arată mai rău decât vestitele cămine de nefamilişti. Şi dacă atunci bucătarul sedus şi abandonat vroia să-şi găsească un „loc de cazare” în penitenciar, în vremurile noastre mulţi ajung mai întâi în penitenciar şi apoi îl transformă în casă ori în hotel de lux. Sunt acei oameni „subţiri”, cu mirosul fin, ce nu suportă „WC-urile turceşti”, pe care zeghea i-ar rodea dacă nu ar fi prezentată mai întâi de ultimele case de modă. Şi asta îi dă dreptul unei deţinute să se plângă în direct şi live Parlamentului că nu are în celula ei feon, cu care să-şi usuce părul şi nu are tot timpul apă caldă. 
 

Ei bine, dacă pe vremuri şuţii şi tâlharii se mândreau că au stat la „strâmtoare” cu Fane Şpringaru, Gigi Bulău sau Leo Mână de Fier, acum nu le mai ajungi cu prăjina la nas: cine mai este ca ei să stea la „facultate” cu atâţia miniştri, primari, parlamentari, preşedinţi de consilii judeţene sau milionari de top? Aproape că nici nu le mai este ruşine că fac puşcărie dacă un important demnitar se află cu ei între aceleaşi ziduri, a devenit aproape o mândrie să spună „Ştii, eu am stat în preventiv cu un secretar de stat şi un ministru” sau „Dacă ei ajung acolo pentru bani, eu de ce nu aş face-o”.

Şi nu numai hoteluri sau locuinţe în adevăratul sens al cuvântului au devenit părţi din unele penitenciare, ci şi edituri în toată regula, în care deţinuţi cu bani (acasă, probabil) scriu şi editează cărţi cu o viteză demnă de toată „lauda” şi aducătoare de zile de libertate. Căci să scrii între trei şi cinci cărţi pe an, în condiţii normale de penitenciar şi program de detenţie, nu este la îndemâna oricui. Un scriitor celebru de la noi a spus zilele trecute că dacă ar fi ştiut cât de repede se scriu cărţile în puşcărie şi-ar fi luat şi el ceva între trei şi cinci ani.

Şi ce se va întâmpla cu cărţile acelea? După cum merg treburile în ţara asta, parcă văd că în câţiva ani copii vor învăţa la şcoală după manuale allternative scrise în penitenciarul Poarta Albă, iar studenţii de la Drept vor avea în bibliografia obligatorie tratate scrise de un domn profesor universitar în penitenciarul Jilava. Şi să vedeţi atunci educaţie!...

Cms. şef (r) Adrian NICOLA

Material preluat cu acordul autorului şi al conducerii revistei Poliţia Impact (Aprilie 2015)