Adrian NICOLA. POVESTIRI (APROAPE) POLIŢISTE: CÂINELE DE PATROCLE

(Materialul a fost publicat în Revista Poliţia Impact din luna Aprilie 2015)

-În încheiere, vreau să concluzionez: de data aceasta, sunt nemulţumit de rezultatele echipei. Domnule comisar şef, vă rog să luaţi măsuri urgente, altfel sunt obligat să desfiinţez colectivul şi să vă trimit pe fiecare la un alt profil de activitate. Nu, vă rog să nu vă ridicaţi! Nu vă dau cuvântul. Se pare că s-au spus aici destule ca să nu mai rămână loc pentru alte comentarii.

Ieşirea şefului poliţiei ar fi suscitat altă dată numeroase discuţii. Abţinerea de la comentarii şi „miştouri” de o oră şi ceva cât ţinuse analiza, ar fi făcut să exploadeze încăperea de murmure. Acum însă a lăsat linişte în biroul comisarului şef Mircea Filipescu, pentru că toţi, începând de la el, de la şef, şi până la Vasile, ultimul venit, căzuseră pe gânduri. A rupt tăcerea tot el, şeful, pentru că nu-i plăcea tabloul acela împietrit din biroul său:

-Rezultatele noastre sunt slabe, s-a văzut, dar nu credeam că suntem o echipă de molâi. Nu este nimeni în stare să se mişte după niscaiva cafea? Chiar dacă ne pocăim, păstrăm măcar cafeaua, că nu-l mâniem pe Cel de Sus cu un singur viciu. Plus cele ţinute „la secret”, bineânţeles.

-În cazul nostru, să nu-l mâniem pe... cel de jos, şefu’, că este vorba de domn’ comandant.

-Că bine zici, subcomisar Alexe. „Mâna” mea dreaptă. Mâna dreaptă care... Care merge după cafea la Fifica. Ştiu câ-ţi place la secretară.

-Sarcină executată! a sărit Ionuţ Alexe de la locul lui uimitor de rapid pentru kilogramele în plus.

-Că tot veni vorba de sarcini... Eu cred că domnul comandant a exagerat. Sigur, nu am mai avut rezultatele de altă dată, dar în activitatea oricărui colectiv există şi momente de recul. Iar la poliţişti nu este ca la strungari, rămâi în urmă cu planul, munceşti mai mult. Stai peste program şi mai faci o piesă. La noi este chestia şi de hazard, de noroc.

Observaţia lui Lepădaru i-a mişcat de pe scaune pe ceilalţi.

-Ah, nu, nu, se poaaate! a intrat Ilie în discuţie. La noi totul este posibil. Noi suntem supermeni. Muncim cât patru, chiar dacă luăm salarii tot cât unul. Cât unul care târâie hârtiile prin sediu. Nu contează că vii din teren cu pantalonii rupţi, cu nasul spart sau genunchii zdreliţi, ai pe cardul de salariu tot cât ăla care „rupe uşa” la terminarea programului normal de lucru. Şi tot nu este bine. Spune Vasile, de ce vii în fiecare zi cu blugii ăştia cârpiţi la serviciu? Este o modă, nu-ţi plac costumele Armani?

-Se cunoaşte, a dat să se ridice Vasile de pe scaun, rumen la faţă...

-Vă spun eu, i-a luat vorba Ilie. A căzut pe calea ferată când a fugit după Zdreanţă şi şi-a rupt blugii în pietrele de pe terasament. Bineânţeles, şi-a rupt şi ce avea pe sub blugi, respectiv picioarele, dar alea nu se văd. I-a cusut soacră-sa nădragii, căci nu mai are alţii...

-Mai am o pereche de pantaloni, noi, dar aceia...

-Acum blugii se găsesc pe toate drumurile, dar banii de haine... Nu i-am primit nici pe anul trecut.

-Să nu mai zic de maşină. Am băgat combustibil de la noi, aproape zilnic facem chetă. Cu penele de cauciuc, la fel, din banii noştri. Şi nu-ţi mai face nimeni moca, doar pentru că eşti tu... cine eşti. Şi mai trebuie şi ea băgată într-o reparaţie capitală, că uneori mi-e teamă să mai merg cu ea.

-Te înţeleg, Lepădatule. Crezi că eu nu ştiu toate lucrurile astea? Numai că asemenea problemele mă depăşesc. Sunt şeful vostru, dar fişa postului meu nu are sarcini logistice prin ea. Cu toate astea, de nenumărate ori mi-am depăşit-o şi m-am ocupat de nimicuri pentru care sunt alţii plătiţi să o facă. Iar comandantul, care a plecat de aici fără ca voi să-i spuneţi chestiile astea, nu mă întreabă decât de realizările strict profesionale.

-Nu poţi să-ţi faci treaba, dacă nu ai ce-ţi trebuie, a intervenit Ionuţ Alexe, rămas în mijlocul încăperii cu cana de cafea în mână.

-Nu te contrazic, l-a privit comisarul Filipescu rezemat de scaun şi cu capul dat pe spate. Dar dincolo de aceste probleme noi mai avem una. Una, care nu ţine de haine şi pene de cauciuc. Avem în ultimul timp altfel de „pene”, de... inspiraţie, de... noroc.

-Avem noroc de ghinion, cum zicea un prieten de-al meu, a glumit Alexe. Dacă mergem la biserică, oare mi se schimbă norocul?

-Uneori ghinionul ni-l facem noi, a stopat Filipescu tenta de glumă a lui Alexe. Uite, să luăm cazul şantajului asupra profesorului Marin. Îl ştiţi cu toţii pe şantajist, pe Manţoc. Nu era la prima faptă de genul acesta, numai că, de data aceasta, ne-a scăpat şi nouă. Ca să nu mai râdem de ceilalţi, care l-au avut în mână şi nu au putut să-i documenteze faptele.

Ionuţ Alexe terminase de turnat cafea în ceşti, aşa că s-a aşezat comod şi a început sa soarbă din a lui, ascultându-l atent pe comisar. Serios, prea serios pentru unul ca el care lua totul în glumă.

-Eu am fost acolo, şefu’, dar nu a fost vina noastră. Era totul pregătit, banii pe care urma să îi dea profesorul erau marcaţi, Manţoc a venit să şi-i ia. Ce vină am eu că victima şantajului se răzgândeşte şi nu mai vine la întâlnire? Nu avea niciun motiv să renunţe, căci doar el a venit la noi.

-De obicei se întâmplă invers, a intervenit Ilie, nu vine şantajistul dacă „se prinde” că ceva nu este în regulă, nu denunţătorul lui. Ce l-o fi oprit pe profesor, nu ştiu. După ce am ratat acţiunea a îndrugat nişte scuze puerile.

-Ce este interesant în cazul acesta, s-a lăsat comisarul cu coatele pe birou pentru a-şi privi colegii, şantajistul s-a oprit. Acum stă cuminte în banca lui. De ce? Îl ştiţi voi pe Manţoc să se oprească atât de uşor? Să reteze „conducta” cu bani fără motiv? Ştiţi cât l-a stors pe Vinea, şi-a vândut omul şi benzinăria ca să-l plătească pe Manţoc, şi tot s-a aflat că a făcut un copil cu avocata aceea. Chiar dacă în familie dăduse vestea că nu poate să aibă copii. Şi atunci, cum de l-a iertat nemernicul pe profesorul Marin?

-Poate ştie că este „filat”, a zis în colţul gurii Lepădatu.

-Cum să ştie? De unde să afle? Nu ştiam decât noi, cei de aici, denunţătorul şi procurorul. Putea să ştie doar de la noi, nu? Vreţi să spuneţi că unul dintre noi a trădat?

Subcomisarul Ionuţ Alexe s-a ridicat de pe scaun şi a pornit de la un poliţist la altul, privindu-i de aproape, cu ochii ieşiţi din orbite.

-Să vă iasă din cap chiar şi ideea că la noi s-ar putea întâmpla aşa ceva. Îi mănânc beregata celui care trădează!

-Spui vorbe grele, Ionuţ, l-a oprit Filipescu, făcându-l să se aşeze pe scaunul lui. Eu nu cred că aici este vorba de trădare. Nu-mi place cuvântul ăsta când este vorba de poliţişti între ei. Poate greşim noi fără să ne dăm seama, poate mai dăm drumul şi la gură. Aici, în unitate, în altă parte.

-Nu concep asta, şefu’, ca un poliţist să dea în primire, să-şi pună colegii în pericol, s-a înflăcărat Alexe. Pentru ce? Pentru bani? Aud aici numai chestii de bani: salarii, benzină şi pene de cauciuc, bani de haine... Să fie ăsta motivul pentru care un poliţist să trădeze?

-...Putere şi poziţie în societate, a completat Ilie, dorinţa de a parveni...

-...Plata în acest mod a unor datorii, răspunderea la un şantaj, a continuat enumerarea Lepădatu, dus pe gânduri.

-...Gagicile şi-a dat cu părerea, timid, Vasile.

-Cum mă, a sărit din nou de la locul lui Alexe, poate cineva să trădeze pentru o femeie? Pentru o?... Dar ce, s-au terminat „crăpăturile” din lumea asta? Mai bine dai o gaură în perete şi te slobozi acolo, decât să...

-Eu vă propun să luăm un alt caz în care s-a greşit, l-a întrerupt din nou Filipescu pe Alexe. Dar să fim înţeleşi, nu căutăm vinovaţi, suntem o echipă şi dacă am greşit, ne asumăm toţi eşecul. De ce l-am scăpat noi pe Fasole? Pe nemernicul ăla care aproape a omorât în bătaie o bătrână ca să-i spună unde ascunde banii şi bijuteriile?

-Dar pe Fasole nu l-am scăpat noi, şefu’, şi-a privit Lepădatu colegii. Am greşit noi cu ceva? Nu l-am găsit acasă, asta-i tot. Se mai întâmplă.

-Nu este aşa. Ştiţi voi că eu vă trimit fără pregătirile de rigoare, câine surd la vânătoare? Când aţi plecat spre el „păsărica” mi-a şoptit că Fasole abia intrase în hogeac cu o pipiţă. De ce să stea acolo doar zece minute, să plece apoi, lăsându-şi „bunăciunea” goală, sedusă şi abandonată? Să o şteargă pur şi simplu înainte ca tipa să vadă sutica de euroi lăsată de el pe noptieră? O fi el o jigodie nenorocită Fasole ăsta, dar e cavaler, măi, ce dracu’! Un fel de Terente. Ştiţi voi să fi lăsat vreodată pe vreuna neterminată? Sau să fi plecat fără să-şi fi luat „rămas bun!”?

-Eu nu am fost la misiunea asta. Domnişoara?... Fata?... Nu a zis nimic, dacă tot a fost găsită?

Întrebarea lui Vasile, pusă timid, fără vlagă, i-a făcut pe ceilalţi să-şi lase privirile în pardoseală. Doar Ionuţ Alexe a izbucnit:

-Dar ce, poţi să pui bază pe spusele la toate curvele? Ce era să spună ca să justifice de ce stă singură, goală, într-o cameră de hotel, ne?... Puncte, puncte, biiiip, biiip! Ca la televizor.

-A spus, Vasile. A spus că telefonul lui Fasole a sunat şi tipul a vorbit cu cineva. A dat-o pe vrăjeală, că ea nu a auzit nimic pentru că era dat drumul la televizorul din cameră, că nu a fost atentă, chestii de-astea.

-Poate lui Fasole i-a murit pisica. Sau i-a căzut soacră-sa cloşcă, a glumit Lepădatu. Putea să plece şi din alt motiv, nu doar că ar fi fost anunţat de venirea noastră.

-Nu ştiţi? Nu v-am spus? a zâmbit Ilie şiret. Am întâlnit-o pe târfetă în oraş, la vreo două zile după „randevu-ul” cu Fasole. Nu ştiu de ce, dar după ce am găsit „cuibul” gol, mie leguma asta, fasolea, nu mai îmi place. De câte ori mi-o pune soţia pe masă, îmi pute. Ghizela, sau Gizi, acesta este numele ei „de scenă”, era în tandreţuri cu un boss la mall, la barul ăla de la patru. M-am dus la ea şi ca o cunoştinţă apropiată. Hăăăi! Ce mai faci măi, Mihaela? Ce mai face fratele tău? i-am zis. Am văzut-o stânjenită, că dă din colţ în colţ, aşa că m-am aplecat la ea, chipurile pentru un sărut şi i-am şoptit la ureche: dacă nu-mi spui în secunda asta cu cine a vorbit Fasole la telefon, îţi stric şusta. Ce era să facă? Mi-a zis. Mi-a zis că Fasole „lucrează” cu... Cu Patrocle. Zicea că ea nu-l ştia pe Patrocle ăsta decât din ce vorbea Fasole la telefon. E clar, nu? Fasole a vorbit atunci la telefom cu unul Patrocle.

-Nu ne ajută cu nimic palavrele tipesei, s-a mişcat greoi Alexe pe scaunul lui. Cine o fi Patrocle ăsta, nici Dumnezeu nu ştie.

-Ştiu eu, a sărit de la locul său Lepădatu, cu o mină cât se poate de serioasă. Căţelul Lizucăi din „Dumbrava minunată” a lui Sadoveanu. Şi a început să râdă, chiar dacă toţi ceilalţi nu i-au gustat aşa-zisa glumă.

-Sigur, sunt prea multe eşecuri în ultimul timp, a repus comisarul discuţia pe făgaşul pe care pornise, coincidenţe stranii la care nu poţi să nu te gândeşti. Muncim, şi muncim aiurea. În gol. Şi asta îmi dă o stare de nervi care nu mă lasă adesea să pun geană pe geană, oricât aş fi de obosit. Cum a fost şi cu Frenţescu, spărgătorul care l-a băgat în spital pe paznicul de la magazinul acela de electronice. Ştiţi şi voi că nici acum nu este bine omul acela. Îl prindem pe Frenţescu, care ne-a deschis uşa ca la cei mai respectabili musafiri, dar în casă nu am găsit nici cea mai mică probă care să ateste ceea ce ştiam noi: faptul că el era autorul faptei. L-am adus la anchetă şi i-am dat drumul cu scuzele de rigoare, chiar dacă paznicul însuşi ne spusese că el era autorul faptei. Îl ştia din copilărie.

-Tocmai asta a fost scuza lui Frenţescu, a intervenit Ilie, că paznicul îl cunoştea din copilărie, de când el îi furase porumbeii, şi avea pică pe el. Ce să-i faci? Dacă nu am avut alte probe? Acuzaţiile astea de „unu la unu” de obicei nu ţin la procurori. La judecători nici atât.

Completarea lui Ilie l-a făcut pe Lepădatu să sară de pe scaun, nervos.

-Aşa e, nu am avut alte probe. Dar cum se face că din casa lui Frenţescu a dispărut tocmai lustra aia şmecheră, cu telecomandă şi mai multe culori, despre care ne-a spus paznicul că o admirase tâlharul cu câteva zile înainte, în magazin? Vă amintiţi? Şi pe camerele de supraveghere din magazin am găsit moaca tâmpă a lui Frenţescu, privind fix la un obiect cu o zi înainte de furt. M-am uitat unde „bate” camera, fix la o lustră de-aia.

-De luat, a luat-o, l-a completat Alexe, dar putea să o „prăduiască”, să o vândă pe nimic. O fi el prost Frenţescu, dar nici aşa de prost încât să-şi pună „ştreangul” în mijlocul sufrageriei - lustra furată.

-Şi totuşi, a fost atât de prost, pentru că şi-a agăţat-o chiar acolo. M-am urcat pe un scaun –era să şi cad cu el, nu am observat că avea doar trei picioare- şi am observat atent fasongul şi tavanul murdar. Ce să-i faci? Am fost electrician în civilie, prima dragoste nu se uită niciodată. Locul era „umblat” de curând. Fusese altceva montat acolo înaintea becului murdar. Nu cred că este cazul să intru în amănunte. Deci, a montat-o şi a demontat-o. Cineva i-a pus „sare pe coadă” şi lui Frenţescu.

Comisarul Filipescu a început să-şi plimbe pixul pe coala de hârtie din mapa de birou, pe care notase câteva cuvinte.

-Manţoc..., Fasole..., Frenţescu... De ce ei? Voi vedeţi vreo legătură între indivizii ăştia?

-L-aţi uitat pe Nicu Ceaşcă, a completat Ilie. Ăla care l-a şundrit pe avocatul Palană şi nici acum nu este găsit.

-Nu. Nu cred că trebuie luat în discuţie, l-a contrazis Alexe. Chestia aia cu Ceaşcă a fost anul trecut.

-Adică acum patru luni, l-a privit Ilie fix. Singura diferenţă este că, pe vremea aceea, nu era nevoie să ne facem probleme: părea o simplă întâmplare. În rest, totul ne mergea strună.

Şi comisarul şi-a mai notat un nume, apăsat, cu pixul acela ieftin, rupt la un capăt, pe coala de pe birou.

*** ***

Vasile Ardeleanu era cel mai nou din echipă. Nici nu avea un an de când fusese promovat de la secţie, unde „făcea talpă”, adică bătea străzile, mai mult noaptea decât ziua, la compartimentul de „Ordine Publică”. Promovarea lui fusese una normală, pentru că era oarecum cunoscută de colegi şi şefi activitatea sa. Se ştiau, atât cât se mediatizaseră, unele prinderi în flagrant, făcute nu fără eforturi duse acum până la sacrificiu, dar şi faptul că studia, era student la o facultate din oraş. Refuzase propunerea de a fi promovat şef de grupă, ceea ce însemna control, şi o doză de birocraţie care, mai mult ca sigur, l-ar fi transformat într-un fel de funcţionar, cu mânecuţe şi creionul după ureche, după cum chiar el glumea.

Gestul lui de acum l-a surprins pe comisarul şef Mircea Filipescu. Nu, nu faptul că a venit la el ne chemat şi ne trimis de nimeni, nici că a intrat pe uşă ca o fantomă, s-a aşezat pe scaunul din faţa biroului şi i-a cerut ce i-a cerut şefului său, cât faptul că el, şeful, gândise ceea ce-i spunea acum Vasile, subalternul, ca într-o relaţie telepatică.

-Vă rog să mă iertaţi, dar trebuie să faceţi ceva! Cu mine, cu noi, dar în felul acesta nu se mai poate. Nu mai pot dormi noaptea, iar soţia mă învinovăţeşte de infidelitate pentru că nu înţelege frământările mele.

-Ştii prea bine că biserica este în altă parte, iar spovedaniile acolo se fac. Mă pricep eu puţin, ştiu să ascult, să dau sfaturi, dat îmi lipseşte patrafirul şi harul. Dacă vrei, vorbim cu psihologul nostru să te primească.

-În ce priveşte relaţia cu dumneavoastră, eu nu am secrete. M-aţi primit în colectiv, mă ajutaţi să-mi pot da examenele, învăţ de aici ca de la o altfel de şcoalăVă sunt recunoscător pentru toate astea, dar nu mai pot să suport. Mă ard privirile colegilor mei. Nu privirile, ocheadele, alea scurte şi cu subânţeles, pe care mi le aruncă când vine vorba de... de el.

-De cine, omule? Fii mai explicit, că nu înţeleg nimic.

-De Ignat Parfenie, de Pazvante, cum îi zic cei din lumea interlopă.

-Aşa? Bun, ce-i cu Pazvante ăsta?

-Haideţi domnule comisar! Sunt sigur că acolo, pe hârtia de pe birou, unde aţi scris numele lui Manţoc, Fasole, Frenţescu şi Ceaşcă, aţi pus între ele semnul adunării, iar la final „egal Pazvante”. Se ştie că primele „isprăvi”, pe când era vecin de bloc şi coleg de şcoală generală cu mine, le-a făcut cu Frenţescu, că este naşul de botez al copilului lui Manţoc, iar cu Ceaşcă a stat ceva timp la pârnaie, pe când era simplu borfaş de mâna a doua, nu organizator de grup ca acuma. Despre Fasole, ce să mai vorbesc! I-a fost şofer până să treacă pe cont propriu. Câine credincios, cum se spune.

-Sigur, am făcut şi eu legătura asta între ei, poate au făcut-o şi alţii. Dar pe tine nu te puteam asocia lor. Nici nu ştiam că aţi copilărit împreună.

-Îmi pare rău! Am tot spus-o, dar nu oficial. Colegii mei ştiu toţi, m-am mai întâlnit cu el întâmplător când eram împreună cu ei şi nu am putut să-l evit. Dar niciodată nu am discutat cu el altceva decât despre familie, copilărie, despre ceea ce ne leagă într-un fel. Căci, la o adică, l-aş lega eu pe el fără nicio remuşcare. Şi am venit să vă spun, să vă rog, să mă păstraţi în echipă. Şi să nu mă omiteţi din echipă nici măcar când sunt în concediu, dacă este vorba de el sau cei din grupul lor. Să-i prindem...

Nu şi-a terminat partitura înflăcărată, căci uşa s-a deschis şi pe ea a intrat subcomisarul Ionuţ Alexe.

-Să-i prindem, Vasile, mama lor de... Pe cine să prindem? Am pierdut ceva? Pe-alde Ceaşcă şi Manţoc? Le vine şi lor rândul.

-Având în vedere că Vasile a copilărit cu Pazvante, iar Pazvante este prietenul şi susţinătorul lor... El venise să ne spună...

„Piatra-n baltă” fusese şi acum aruncată de comisar. Îi ridicase mingea la fileu, cum se spune, adjunctului său, aşa cum o făcea destul de des. Frazele spuse pe jumătate, cu mai multe variante de continuare, erau specialitatea lui, după cum spuneau colegii. Cu toate astea, niciunul dintre ei nu se putea abţine de la a-i continua raţionamentul.

-Sigur, în contextul de suspiciune care s-a creat în ultimul timp...

-...Adică de la venirea mea..., l-a completat Vasile pe subcomisar.

-Nu aş putea spune. Nu are nicio legătură. Dar trecem prin pasa asta proastă, aşa că ar fi bine să stai deoparte. Să eliminăm suspiciunile. Eu sunt sigur că tu nu poţi trăda. Nu eşti tu în stare de chestii de-astea. Cel poreclit Patrocle este un tip deştept şi cu experienţă, dovadă că nu a fost descoperit.

-Deci şi tu ai ajuns la concluzia că Patrocle există, l-a privit atent comisarul. Erai convins zilele trecute că este o invenţie a matracucei aceleia de Gizela, o greşală de receptare sau o minciună cu care să-şi salveze şusta din ziua aceea, cu banii ei cu tot.

-Da, cred că există şi abia aştept să pun laba pe el şi să-i dau „aer cu porţia”. Să- strâng de gât, puţin câte puţin, până îi ies ochii din orbite. Cât despre tine, Vasile, deocamdată sfatul meu este să te retragi la birou cât timp se lucrează la cazurile astea. Deşi... Eu parcă aş fi tentat să merg înainte cu aceeaşi formulă, cu tine în echipă. Numai dacă şeful nu consideră altfel.

-Ionuţ, tu decizi, l-a surprins Filipescu pe Alexe. Eu nu cred că mai am timp să mă ocup de asta. Aţi auzit probabil zilele astea, aştept mutarea la o unitate de poliţie din locurile natale, ca să pot fi mai aproape de părinţi. Amândoi sunt bătrâni şi bolnavi, iar eu nu mai am pe nimeni apropiat acolo ca să-i poată ajuta. A fost de acord şi soţia, aşa că... Iată dosarul cu destule probe ca să poată fi arestat Ignat Parfenie. Eu mă retrag din chestia asta, vreau să am timp să rezolv celelalte hârtii până la mutare. Dacă nu-ţi ajung băieţii, ceri pe cei din plutonul de intervenţie, de la jandarmerie, se găsesc.

Combinaţia era destul de simplă, organizată de Filipescu, la insistenţele şefului poliţiei. Profesorul Marin renunţase la reclamaţia de şantaj, dar Manţoc nu ştia asta. Comisarul şef Filipescu a profitat de asta şi a plecat singur în căutarea lui, ca „sol de pace”, cum i-a spus şantajistului atunci când au ajuns faţă în faţă.

-Uite cum facem, i-a zis comisarul. Eu te scap de şantajul ăsta, dar nu degeaba. Ştii că a murit de mult frizerul care tundea gratis.

-Nu prea te ştiu galanton, nene comisarule, a zâmbit Manţoc cu ţigara în colţul gurii, ce vrei în schimb? Lovele? Gagici? O excursi în Malvide?

-În Maldive? l-a corectat subtil Filipescu. Nuuuu. Nu te bag eu la cheltuieli prea tare. Îl vreau pe Pazvante. La pachet cu... Patrocle.

-Ptiuuuu! Semn de bătrâneţe, nene comisare. Ai luat-o razna. Pensie scrie pe matale. Păi, mai bine mă duc în pârnaie decât... Nu ştii că Pazvante e ca şi fratele meu? Naşul copilului meu? Cât despre celălalt... Nu am auzit niciodată numele ăsta, Patroche.

-Patrocle, nu fă pe prostul! Să o luăm pe rând. Naşul copilului, fratele, cum îi zici tu, ţi-a suflat-o pe Amanda, bruneta aia focoasă despre care se ştie că este metresa ta.

-Ce spuneam eu? Pensie scrie pe matale. Pen-si-e, pen-si-e, pen-si-e!

-Am probe, a scos comisarul o fotografie din buzunarul interior al sacoului. Oricum, un şantaj , cu „coada” ta de doi ani, face trei ani de...

Manţoc s-a înnegrit la faţă, a rupt fotografia şi a aruncat-o.

-Mai am unele mai... artistice. Nu ca asta, de acelea care s-ar vinde ca pâinea caldă pe sit-urile porno.

-Mâine la opt seara mă întâlnesc cu el pentru un minut în Piaţa Revoluţiei. Mi-a spus că nu are timp şi crede că nici nu este momentul să ne întâlnim altfel. Nu punem de şuste, trecem unul pe lângă altul şi eu îi pasez o valiză. Este a lui şi i-am pus-o eu la păstrare un timp. Nici nu ştiu ce este în ea. Nu sunt prea curios din fire, dar... e ce trebuie. Am cuvântul matale, nu?

Şi aici s-a oprit contribuţia comisarului şef Mircea Filipescu la misiunea respectivă, iar acesta a predat ştafeta, cum se spune, comandantului lor, care a primit cu multe proteste misiunea de a conduce operaţiunea de prindere a lui Ignat Parfenie, zis Pazvante. Am treabă, le-a spus comisarul celor din echipă. Mă ocup cu mutatul, deja am strâns de prin casă. Vasile le-a confirmat, cerându-le să-l scutească şi pe el de misiune. Vorbise cu un prieten care avea un camion să-i care o parte din bagaje comisarului şi vroia să dea o mână de ajutor, iar aceştia au fost de acord.

Cu câteva minute înainte de a intra în dispozitiv, comandantul a strâns oamenii în sala de şedinţe. Misiunea propriu-zisă de capturare a infractorului revenea, normal, echipei lui Filipescu, adică subcomisarului Ionuţ Alexe şi agenţilor Ilie şi Lepădatu, la care se adăugau Vernea de la „Urmăriri”, două patrule de la Ordine Publică şi două echipaje de poliţie rutieră.

Plecaseră cu două maşini direct în teren pentru a elimina suspiciunile la un eventual eşec, iar poliţiştii şi-au ales poziţiile întocmai plaului: subcomisarul Alexe şi Ilie în parcare, spre strada Alexandru, Vernea şi Lepădatu în celălalt capăt al pieţii, dincolo de statuie, spre strada Muzeului, patrulele de ordine publică, bine camuflate, aveau misiunea să blocheze, atunci când li s-ar fi cerut, străzile cele înguste Vasile Candet şi Marc Antoni, iar echipajele de la rutieră îşi făceau treaba de rutină departe de piaţă, ca să nu bată la ochi prezenţa lor în zonă, dar gata să blocheze străzile Revoluţiei şi Ulpia Traiana, în cazul în care s-ar fi încercat fuga pe contrasens a celui urmărit, Ignat Parfenie zis Pazvante.

La ora 20 fix Pazvante a coborât, după câteve momente de studiere a pieţei, destul de aglomerată la ora aceea, dintr-o maşină simplă, un Opel albastru înmatriculat în Bulgaria. Lipsa celebrei sale limuzine explica într-un fel de ce nu fusese prins de poliţişti în trafic, deşi fusese dat în urmărire. L-a văzut pe Manţoc ieşind din maşina lui, deschizând portbagajul şi scoţând de acolo o servieta şi s-a îndreptat agale spre acesta. Nu s-au oprit să stea de vorbă, servieta a fost pasată din mers, iar Pazvante s-a îndepărtat doi paşi. Atunci Manţoc şi-a pornit maşina şi a zvâcnit din loc spre strada Alexandru, iar telefonul lui Pazvante a sunat. Convorbirea a durat două minute, iar urmăritul a rupt-o la fugă spre vale, pe porţiunea în care piaţa fusese încadrată de un restaurant, acum demolat. Deşi se aflau la câţiva metri de el, poliţiştii din ambele echipe au demarat greu, surprinşi de faptul că interlopul îşi abandonase maşina şi fugise pe jos. L-au văzut doar coborând impetuos malul abrupt, apoi căzând şi rostogolindu-se spre vegetaţia de jos.

-Sari Ilie! a strigat subcomisarul Alexe spre colegul său, dar acesta a stat câteva secunde în cumpănă: să sară, sau să nu sară?

-Cred că e prea târziu. Precis a şi luat un taxi de la Poarta Fetelor.

Dar acţiunea nu se terminase. S-a auzit un foc de armă, apoi al doilea. Toţi poliţiştii din piaţă s-au bulucit spre scările care coborau spre locul din care se auziseră focurile de armă, dar nimeni nu înţelesese nimic din ceea ce se întâmplase, semiântunericul ce se instalase îngreunând vizibilitatea. S-au lămurit abia când au ajuns în curtea poliţiei şi au dat cu ochii de şeful lor. Comisarul şef Filipescu nu numai că nu plecase, împreună cu Vasile scoteau din maşină pe Ignat Parfenie, zis Pazvante. Culmea, acesta avea hainele murdare, dar nu era rănit. Cel rănit era Filipescu, care sângera la cap.

Ofiţerul de serviciu le-a spus poliţiştilor că sunt aşteptaţi în biroul comandantului şi le-a recomandat ca toţi să meargă direct acolo, fără să se abată undeva. Filipescu l-a predat pe Pazvante la arest şi a intrat în urma lor, apăsându-şi tâmpla sângerândă cu batista:

-Domnule, ce s-au mai schimbat vremurile! a deschis el discuţia, privind faţa rece, împietrită, a comandantului poliţiei şi a adjunctului său. Credeam că poţi primi o geantă în cap doar de la o femeie, dar iată că şi bărbaţii au luat obiceiul ăsta, a arătat el spre rana proaspătă.

-Este nevoie să vi se acorde îngrijiri medicale?a întrebat comandantul.

-Nuuu. Are Ana mea nişte leauri băbeşti!...

-Bine. Atunci să trecem la ale noastre. Scoateţi telefoanele şi puneţi-le pe masa cea mare! Fiecare dintre voi să rămână în dreptul telefonului său.

Singurul care s-a căutat prin buzunare şi nu îl avea a fost Alexe.

-Cred că mi-a căzut din buzunar acolo, în piaţă, din alergare.

La un semn scurt, făcut cu capul de comandant, adjunctul său, acesta l-a percheziţionat corporal, pipăindu-l pe subcomisar, apoi şi-a privit şeful. La următorul semn din cap al acestuia, adjunctul l-a luat cu el pe Vasile şi au ieşit pe uşă, revenind în trei minute cu un telefon murdar de praf.

-L-am găsit după caloriferul de pe hol. Subcomisar Alexe, îl recunoşti? Este cumva al dumitale?

-Seamănă cu al meu. Adică... Este aceeaşi marcă. Dar nu ştiu. Cum să ajungă telefonul meu aici? Înseamnă că cineva mi l-a furat şi...

Adjunctul a lăsat pe masă telefonul găsit în dreptul lui Alexe, apoi a verifica fiecare telefon în parte, începând cu al lui Filipescu.

-Singurul telefon de pe care s-a vorbit la... 20 şi două minute, este acesta, l-a indicat el pe cel din faţa subcomisarului Ionuţ Alexe.

Filipescu a întins braţul drept şi a deschis palma către adjunct:

-Îmi pare rău! Nu am avut la îndemână o bucată de hârtie, dar un pix aveau cei de la arest. Este vorba de numărul acesta? Acest număr a fost apelat? Mi l-am notat când i-au luat telefonul javrei de Pazvante. Şi l-a sunat... Acesta? a întins comisarul braţul stâng, privind spre Alexe. Aşadar, domnule Patrocle, ai să o aştepţi pe Lizuca să vină cu merinde la „mititica”. Dacă va veni, căci Vanda, cum se numeşte Lizuca ta...

-Vanda? a sărit Ilie ca ars. Târfa aia din combinaţia cu Frenţescu, care a scăpat basma curată când cu spargerea de la?...

-Da, pentru o târfă ne-a trădat... Patrocle. Câinele Patrocle. Câinele de Patrocle, căci adevâratul Patrocle este un erou legendar din mitologia greacă, deci nu are nimic în comun cu... otreapa asta. Luaţi-l, căci nu vreau să-l mai văd.

Comandantul a sunat şi pe uşă au intrat doi agenţi care l-au condus pe subcomisarul Alexe la arest. Apoi în birou s-a lăsat liniştea câteva secunde. Comandantul le-a făcut semn celor rămaşi să ia loc şi i-a întrebat dacă vor cafea, turnând chiar el în ceşti doritorilor licoarea aromată.

-Face parte din viaţă. Şi din meserie, a comentat el.

-Din viaţă da, i-a răspuns Filipescu sorbind din cafeaua fierbinte, din meserie nu.

-Şefu’, apropo de viaţă. Cu mutarea?... Cu mutarea cum rămâne?

-M-aş muta, Ilie dragă... M-aş muta într-un vârf de munte, unde să nu fie semnal la telefon, nici la televiziunea prin cablu, nici la internet, nici la radio, iar oamenii sunt puţini, şi buni, şi cuminţi.

-Oricum mai aveţi puţin până la pensie, a intervenit Lepădatu. Ce vă reţine să nu mergeţi acolo, la cap de lume?

-Ce mă reţine? Nevasta. Când a auzit că WC-ul este în fundul curţii!... Iar fundul curţii în vârful muntelui!... Şi că nu poate vorbi la telefon!..

(Materialul a fost preluat cu acordul autorului şi al revistei Poliţia Impact din luna aprilie 2015)